Cabinet Psihologie Consiliere Dezvoltare Personală Gabriela Năstase

Indiferent dacă te confrunți cu stres, anxietate, dificultăți în relația de cuplu, probleme familiale, lipsă de încredere în tine sau ai nevoie de sprijin în luarea unor decizii importante, împreună putem găsi soluții și resursele potrivite pentru tine.
Schimbarea începe cu o singură decizie: aceea de a avea grijă de tine!Nu este un semn de slăbiciune să ceri ajutor, ci o dovadă de curaj și responsabilitate față de propria ta viață.
Investește în sănătatea ta emoțională.O minte echilibrată înseamnă o viață mai liniștită, relații mai sănătoase și mai multă încredere în propriile forțe.
Te aștept cu drag într-un mediu cald și primitor, unde fiecare poveste este ascultată cu respect, iar fiecare pas spre vindecare contează.
Ești important. Meriți să ai grijă de tine!

Există un lucru pe care îl observ la oamenii cu adevărat puternici: rareori au ajuns acolo pentru că viața le-a fost ușoară.
Cei mai mulți au devenit puternici în ziua în care au înțeles că nimeni nu vine să-i salveze.
Și atunci au făcut cel mai greu lucru posibil: au devenit propriul lor sprijin.
De aceea, nu judeca niciodată liniștea unui om puternic. În spatele ei se ascund dezamăgiri, renunțări și lupte pe care nimeni nu le-a văzut.
Puterea nu înseamnă lipsa durerii. Puterea este decizia de a merge mai departe, chiar și atunci când ai rămas singur.
Iar dacă astăzi ești în punctul în care simți că nu te poți baza pe nimeni, amintește-ți un lucru: uneori, exact acolo începe omul care vei deveni mâine.

Nu judeca succesul după ceea ce vezi.
Nu judeca succesul doar după aparențe.
Nu judeca succesul după bani sau posesiuni.
Nu judeca succesul după momentele evidențiate pe rețelele sociale.
Nu judeca succesul după statut sau titluri.
Nu judeca succesul după aplauze sau atenția primită.
Nu judeca succesul după popularitate.
Nu judeca succesul după lux sau confort.
Nu judeca succesul după ceea ce oamenii arată în public.
Nu judeca succesul fără să înțelegi drumul din spatele lui.
Nu judeca succesul fără să vezi sacrificiile făcute.
Nu judeca succesul fără să cunoști eșecurile din spatele lui.
Nu judeca succesul fără să înțelegi consecvența și disciplina necesare.
Nu judeca succesul fără să iei în considerare luptele nevăzute.
Nu judeca succesul comparându-l cu al altora.
Nu judeca succesul doar după rezultatul final.
Nu judeca succesul fără să iei în considerare dezvoltarea personală.
Nu judeca succesul după ceea ce pare ușor din exterior.
Nu judeca succesul după ceea ce vezi — multe bătălii rămân ascunse.
Nu judeca succesul după ceea ce vezi.

Încurajare:

Ceea ce vedem de cele mai multe ori este doar suprafața. Adevăratul succes vine, de regulă, cu eforturi nevăzute, sacrificii, disciplină și perseverență. Concentrează-te pe propria ta călătorie și amintește-ți că fiecare om duce lupte pe care s-ar putea să nu le vezi

Ai încetat să-mi mai scrii. Nu mai apar mesaje, nu mai există întrebări aruncate la întâmplare, nu mai există pretexte. Și totuși, într-un fel greu de explicat, ai rămas prezentă. Tăcerea ta nu seamănă cu plecarea, pentru că plecarea are ceva definitiv în ea. A ta pare mai degrabă o retragere calculată, ca și cm ai ales să nu mai vorbești, dar nu și să te desprinzi.
Nu mă mai cauți, însă observ că apari de fiecare dată când las o urmă. De parcă nu te mai interesează să porți o conversație, dar te interesează să știi dacă ea ar putea începe din nou. Ai renunțat la cuvinte, însă nu și la curiozitate. Și există ceva straniu în asta: absența ta nu este completă, pentru că e însoțită permanent de atenția ta.
Uneori am impresia că nu mai fac parte din prezentul tău, ci doar din periferia lui. Nu mai sunt cineva cu care alegi să vorbești, ci cineva despre care vrei să știi dacă încă există acolo. Ca și cm ai închis ușa, dar ai rămas cu ochiul lipit de vizor. Nu intri, nu bați, nu spui nimic. Doar verifici.
Poate că este mai ușor așa. Poate că distanța îți oferă siguranța pe care apropierea nu ți-o mai poate da. Poate că vrei să păstrezi controlul asupra unei povești pe care nu mai vrei să o trăiești, dar nici nu poți să o lași în urmă complet. Pentru că atunci când cineva încetează cu adevărat să-i pese, nu mai simte nevoia să se uite înapoi.
Iar asta este contradicția care rămâne între noi: ai încetat să-mi mai scrii, dar nu ai încetat să verifici dacă ți-am scris. Ai ales tăcerea, însă nu și indiferența. Și, uneori, tocmai această formă de prezență tăcută spune mai multe decât ar fi spus orice mesaj.
Eco-uri...

De ce ne este atât de greu să renunțăm la oamenii care ne-au rănit?
Una dintre cele mai dureroase contradicții pe care le trăiește un om apare atunci când înțelege foarte clar că o relație îi face rău, că o anumită persoană îi consumă energia, îi afectează echilibrul emoțional și îl îndepărtează de sine, dar, în ciuda acestei conștientizări, nu reușește să îi dea drumul complet. Mintea vede adevărul. Rațiunea înțelege consecințele. Realitatea oferă suficiente dovezi. Și totuși, ceva din interior continuă să se agațe.
Tocmai această luptă interioară îi face pe mulți oameni să se judece aspru. Se întreabă de ce nu pot merge mai departe, de ce încă se gândesc la acea persoană, de ce încă speră, de ce încă simt durere după cineva care i-a dezamăgit, i-a respins sau i-a rănit în mod repetat. Ajung să creadă că problema este lipsa de voință sau incapacitatea de a închide un capitol. În realitate, lucrurile sunt mult mai profunde.
De cele mai multe ori, omul nu rămâne atașat doar de o persoană. Rămâne atașat de ceea ce a simțit, de ceea ce a sperat, de ceea ce a proiectat și de ceea ce și-a dorit să construiască alături de acea persoană. Suferința nu este întotdeauna legată de ceea ce a existat în realitate, ci de diferența dintre realitate și potențialul pe care l-am văzut în celălalt.
Foarte mulți oameni nu se agață de cine este persoana respectivă în prezent, ci de cine cred că ar putea deveni. Se agață de promisiuni, de momente frumoase, de fragmente de apropiere, de versiunea relației pe care au construit-o în interiorul lor. Iar atunci când relația se încheie, nu pierd doar omul respectiv. Pierd și viitorul pe care și l-au imaginat, sensul pe care l-au oferit acelei conexiuni și speranța că într-o zi lucrurile vor fi diferite.
Din punct de vedere emoțional, acest lucru este amplificat de rănile pe care fiecare om le poartă în interior. O persoană care se teme de abandon va simți despărțirea diferit față de cineva care are un atașament sigur. O persoană care nu s-a simțit suficient de valoroasă în copilărie poate transforma respingerea într-o luptă inconștientă pentru validare. În astfel de situații, relația încetează să mai fie doar despre iubire și începe să fie despre răni nevindecate care caută rezolvare.
De aceea, uneori, ceea ce numim iubire este de fapt un amestec între afecțiune, nevoie emoțională, speranță, atașament și dorința de a primi de la cineva ceea ce nu am primit suficient în alte etape ale vieții noastre. Iar când această persoană pleacă sau ne rănește, nu doare doar pierderea ei. Doare și activarea tuturor acelor răni care existau deja în interior.
Din perspectivă spirituală, multe dintre conexiunile care ne marchează profund au rolul de a ne aduce față în față cu propriile noastre vulnerabilități. Nu pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne ajuta să devenim conștienți de ele. Uneori, omul nu înțelege cât de multă validare caută în exterior până când o pierde. Nu înțelege cât de mult și-a abandonat propriile nevoi până când rămâne singur cu ele. Nu înțelege cât de puțin s-a ales pe sine până când este obligat să o facă.
Procesul desprinderii devine atât de dificil pentru că nu presupune doar renunțarea la o persoană. Presupune renunțarea la iluzii, la speranțe, la așteptări și la acele părți din noi care au crezut că vor găsi vindecarea prin intermediul altcuiva. Presupune acceptarea faptului că unele răspunsuri nu vor veni niciodată, că unele povești nu vor avea finalul pe care ni l-am dorit și că unele persoane nu vor deveni ceea ce am sperat să devină.
Adevărata vindecare începe în momentul în care omul încetează să își mai concentreze întreaga atenție asupra celui care a plecat și începe să privească spre sine. În momentul în care nu se mai întreabă doar de ce nu a fost iubit așa cm avea nevoie, ci și de ce a acceptat atât de mult timp mai puțin decât merita. În momentul în care nu mai caută exclusiv explicații despre celălalt, ci începe să descopere adevăruri importante despre propria sa valoare.
Poate că una dintre cele mai importante lecții ale maturizării emoționale și spirituale este aceea că nu toate persoanele care intră în viața noastră sunt menite să rămână. Unele vin pentru a ne oferi iubire. Altele vin pentru a ne oferi lecții. Iar înțelepciunea apare atunci când învățăm să facem diferența dintre cele două.
Pentru că eliberarea nu începe în momentul în care încetăm să ne mai gândim la cineva. Eliberarea începe în momentul în care încetăm să ne mai abandonăm pe noi înșine din cauza acelei persoane. În momentul în care alegem să ne recuperăm energia, demnitatea, liniștea și puterea interioară.
Iar atunci când acest proces este parcurs cu sinceritate și conștiență, omul descoperă că pierderea unei persoane nu este întotdeauna sfârșitul unei povești. Uneori este începutul celei mai importante relații pe care o va construi vreodată: relația cu sine însuși.
Care este lecția pe care ai învățat-o din relația sau conexiunea căreia i-ai dat cel mai greu drumul?
A fost despre iubire?
Despre limite?
Despre valoarea ta?
Despre vindecarea fricii de abandon?
Sau despre faptul că meritai mai mult decât erai dispus să accepți la acel moment?

Nu ești slabă. Ești obosită.
Nu ești dramatică. Ești rănită.
Nu ești nebună. Ești confuză pentru că ai fost făcută să te îndoiești de tine..
Ai fost învățată să te întrebi:
– Oare exagerez?
– Oare eu am greșit?
– Oare dacă sunt mai calmă, mai bună, mai răbdătoare… se schimbă?
Și, încet, încet, ai început să te pierzi.
Nu pentru că ești slabă.
Ci pentru că ești loială. Pentru că iubești. Pentru că ai inimă…

„Raiul este închis…”
Astăzi nu se aud cântări de bucurie…
nu răsună clopotele Învierii…
și nici cerul nu pare aproape.
Este ziua în care lumea întreagă a rămas în tăcere.
Se spune că în această zi, porțile Raiului sunt închise…
nu ca pedeapsă… ci ca semn al durerii.
Pentru că Fiul lui Dumnezeu este în mormânt.
Pământul parcă nu mai respiră la fel.
Lumina pare mai slabă…
iar inimile oamenilor sunt apăsate de o liniște grea.
Este Vinerea Mare…
ziua în care Iisus Hristos a fost răstignit,
iar între cer și pământ s-a așternut o tăcere care doare.
„Raiul este închis” nu înseamnă că Dumnezeu ne-a părăsit…
ci că lumea trăiește clipa în care iubirea a fost pusă pe cruce.
Este momentul în care omul înțelege cât de mare este jertfa…
și cât de adâncă este dragostea lui Dumnezeu.
Dar această închidere nu este pentru totdeauna.
Pentru că dincolo de această tăcere…
dincolo de întuneric…
se pregătește cea mai mare biruință.
Raiul nu rămâne închis.
El așteaptă…
clipa în care va fi deschis din nou
prin Înviere. ✨

Narcisistul te vrea speriată.
Te vrea mică.
Te vrea invizibilă.
Fără voce. Fără reacție. Fără putere.
Nu pentru că asta ești…
ci pentru că asta îl face pe el să se simtă mare.
Strălucirea ta îl intimidează.
Pentru că îi amintește de ceea ce nu este.
Puterea ta îl destabilizează.
Pentru că nu o poate controla.
Și atunci începe să te micșoreze.
Puțin câte puțin.
Prin cuvinte. Prin tăceri. Prin vină. Prin manipulare.
Îți spune că ești prea mult.
Apoi că nu ești suficient.
Te face să te îndoiești de tine.
Te face să îți ceri scuze pentru cine ești.
Te face să crezi că fără el nu valorezi nimic.
Și, fără să îți dai seama… începi să te pierzi.
Nu dintr-o dată.
Ci în timp.
Renunți la vocea ta.
Renunți la limitele tale.
Renunți la tine.
Și ajungi într-o colivie…
una fără gratii vizibile, dar cu ziduri construite din frică.
Te-a ținut acolo atât de mult, încât chiar și atunci când ușa se deschide… nu mai pleci.
Pentru că ți-a învățat mintea să creadă că nu poți.
Pentru că ți-a învățat sufletul să accepte puțin.
Pentru că ți-a confundat durerea cu iubirea.
Dar ascultă bine:
Asta nu este iubire.
Iubirea nu înseamnă infidelitate.
Nu înseamnă critici constante.
Nu înseamnă umilire.
Nu înseamnă control.
Nu înseamnă teamă.
Nu înseamnă loviri – nici cu mâna, nici cu vorba.
Iubirea nu te micșorează.
Nu te face să taci.
Nu te face să te pierzi.
Iubirea te vede.
Te respectă.
Te susține.
Te lasă să fii tu.
Tot ce ai trăit nu este iubire… este captivitate.
Și acum vine momentul adevărului:
Libertatea ta nu depinde de el.
Libertatea ta este un drept divin.
Nu trebuie să ceri voie să pleci.
Nu trebuie să aștepți să se schimbe.
Nu trebuie să te mai explici.
Trebuie doar să alegi.
Să alegi să nu mai accepți.
Să alegi să nu mai taci.
Să alegi să nu te mai abandonezi.
Pentru că lanțurile nu sunt reale.
Sunt doar frici care au fost repetate suficient de mult încât să pară adevăr.
Dar nu sunt.
Tu ești mai mult decât ți s-a spus.
Mai puternică decât ai fost lăsată să crezi.
Mai valoroasă decât ai fost tratată.
Și da, va fi greu.
Pentru că plecarea nu doare doar prin despărțire…
ci prin adevărul pe care trebuie să îl accepți despre ce ai trăit.
Dar rămânerea doare mai mult.
Pentru că, de fiecare dată când rămâi, te pierzi încă puțin.
Și vine un moment în viață când trebuie să alegi:
Rămâi în ceea ce te distruge…
sau pleci spre ceea ce te vindecă?
Nu mai aștepta un semn.
Acesta este semnul.
Ridică-te.
Rupe lanțurile.
Ieși din colivie.
Nu pentru că nu ți-a fost greu…
ci pentru că meriți mai mult decât atât.
Meriți respect.
Meriți liniște.
Meriți iubire adevărată.
Și, mai presus de toate…
meriți să te ai pe tine înapoi.